Astăzi, 26 iunie 2013, beneficiarii Centrului Geriatric au povestit reporterului Ziarului Ora Locală – Liliana Croitor despre calvarul deportărilor din 1949 în contextual consemnării a 64 ani de la tragicul eveniment. Vasilisa Scafari, beneficiara centrului, la acel moment avea doar 10 ani şi își amintește cu durere că în acea zi la cinci dimineața din satul Tomai i-au fost ridicați părinții, ea şi încă trei frați. Doi au scăpat de deportări fiindcă se aflau la studii în România.
„Ne-au încărcat în vagoane unde cărau vite, ne-au ticsit ca să încăpem mai mulți, am mers 10 zile fără să ne oprim. Am ajuns la locul care era plănuit de ei, ne-au descărcat pe câmp, de acolo eram repartizați la muncă, ne-au dus în baracă unde ne-au dat câte o cameră la fiecare familie şi câte o sobă de fir şi ne-au trimis la lucru. Acolo erau câteva baracă, nu cred să încăput toți moldovenii că eram mulți” ne mărturisește beneficiara.
„Părinții meii erau foarte
muncitori, lucrau zi şi noapte, când ne-au ridicat au zis că suntem bogați. Tata lucra la tăiat pădurea iar mama la calea ferată, făceau cale ferată. Tata tăia pădurea împreună cu alți oameni şi duceau lemnul iar mama din urmă făceau cale ferată, așa au lucrat din ʻ 49 până în ʻ56. A fost tare greu, era ger, omătul până la brâu, da trebuiau să se ducă să lucreze. Noi copii am învățat la scoală, toți în limba rusă. În clasă eram şi uzbeci, italieni, moldoveni, găgăuzi, bielorus, era tare greu de comunicat”, îşi amintește cu tristețe în ochi doamna Vasilisa.
„Mama lucrat la calea ferată şi în drum spre casă s-a rătăcit, acolo sunt mii si mii de km, taiga, a avut mare noroc că a găsit-o un om şi a cunoscut-o, nu știa să vorbească cu el, dar el a adus-o la baracă. Când o venit „pricazu”, ne-au eliberat, cine a vrut să se întoarcă, s-au întors iar cine au vrut să rămână au rămas. Când am venit înapoi, casa nu ne-au mai dato, acolo era punct medical. Am trăit mult timp pe la neamuri, părinții au lucrat la colhoz. Tata a înaintat o cerere să ne dea şi nouă o casa ceva şi ne-au dat în Sarata Nouă o casă neterminată, au muncit părinții şi au mai făcut o casă. Pentru că era greu şi pe mine m-au trimis la lucru, seara învățăm la scoală iar ziua lucra,. Am terminat 8 clase la școala serală apoi m-am dus la Triaspol şi am învățat de soră medicală. După ce am terminat școala am venit în raionul Cotovschi, acum Hînceşti şi de acolo m-au trimis în Văsieni la lucru. Aici m-am căsătorit şi aici am rămas.
Sofia Bîrsă nu fost deportată dar a fost martor ocular al tragicului eveniment. Beneficiara îşi amintește „în 40 eram clasa a doua, au luat de lângă mine cea mai bună colegă, fiica primarului din sat, eu am suferit tare mult, eram tare bune prietene, când au deportat-o pe ea eu am decăzut mult moral, mereu oftam şi mama mă întreba ce e cu mine, îi spuneam mi-a luat-o pe Catiuşa, a rupt ceva din sufletul meu. Ea a fost deportată în Siberia în ʻ 40 şi a revenit în ʻ 56. Ce era specific, în ʻ 40 nu au deportat chiaburii, dar mai mult oamenii politici, cine erau primari, notari, iar în ʻ49 pentru mine a fost o mare durere, pentru că am simțit-o pe pielea mea.
Într-o seară tata îmi spune, nu știu exact de unde a aflat dar mi-a pus într-un coș un șold de carne de porc, şi mi-a spus: te duci la președinte sovietului sătesc şi îi duci şoldu ista, eu m-am revoltat cum sa il duc, îmi era rușine, totuși aveam 18 ani mă gândeam că nu o să eie, ce să fac să vin cu el înapoi. Tata mi-a zis dragul tatei dacă nu te duci sa-l duci pe noi o să ne ducă în Siberia pentru că aveam vacă, boi, oi, păsări, şi se considera că eram bogați. Când m-am dus la președintă acasă, ea a luat coșul din mână şi mă întreabă: „da brânza de oi ai adus? I-am răspuns că nu, şi ea „apoi să aduci şi brânză de oi”, şi cred că ne-o șters de pe listă, de nu am fost ridicați.
S-a întâmplat așa că eu am fost la olimpiadă în luna iulie, când o fost deportările, şi veneam toate fetele de la olimpiadă şi când am văzut la gară verișorii mei, şi am văzut cum plângeau la gară, eu nu știam ce să fac. Am văzut cum oamenii ridicau mâinile disperații din trenuri, acum doar la televizor poți să vezi asta iar eu am văzul asta cu ochii mei. După ce au venit în 56 ne-au povestit mai multe. Mâncare le dădeau numai apă să-şi ude gura, asta când le dădeau, era cazuri când foloseau urina pentru asta. Care mureau îi aruncau din tren pe câmp şi mergeau mai departe.
Ce a fost bine pentru verișoara mamei – ea era bolnavă de plămâni, tuberculoza se trata greu atunci, 7 ani trăiți în Siberia a ajutat-o să se trateze, intre pini ea s-a vindecat. Când s-au întors, casa lor era Casa de Cultură.
La noi au deportat oamenii care munceau. Frica de deportări şi moarte cred că a fost motivul din care basarabenii care veneau la conducere se căsătoreau cu rusoaice, ca să fie în siguranță, să fie văzuți bine de sus, de la Cremlin. Păstrarea legăturii cu Rusia era singurul sprijin pentru oameni.”
Mai multe detalii despre această discuție veți afla citind numărul de vineri, 28 iunie 2013 a Ziarului Ora Locală.
CSGI ”ACASA” 